Bancuri

Bancul este o poveste foarte scurtă, reală sau imaginară cu un final surprinzător şi foarte amuzant. Bancurile pot avea rolul unui tratament scump, cu acelaşi efect: descreţesc frunţile, şi sunt un plăcut subiect de discuţie la o întâlnire de orice gen.

Bancurile sunt legate de socializare, ele se spun într-un grup. "Naşterea" lor e legată de natura umană care simte nevoia de a exprima îndoieli, probleme, respectiv argumente, opinii ce sunt încorporate în această producţie.

Pentru că bancurile conţin o mică învăţătură socială, reprezintă în majoritatea cazurilor o lecţie socială despre lume, oameni, totul îmbrăcat într-o formă ludică, de glumă, de joacă. Dar scopul principal al bancurilor este că, de altfel, al proverbelor, poveştilor cu tâlc, snoavelor este de învăţătură neacademică, profană, fără un program anume, ce are loc în spaţiul liber al comunicării. În mare parte pot avea şi rol educativ. Bancurile exprimă nevoia de creaţie a unui popor într-un anume moment. Ele au avut dintotdeauna, din punct de vedere al conţinutului, asemănări cu glumele, cu jocurile, cu povestirile cu tâlc, cu zicalele, uneori şi cu proverbele. Global, toate acestea pot fi considerate producţii spirituale ale unei comunităţi. Dar bancurile, faţă de celelalte creaţii amintite, sunt mai perisabile, utilizarea lor cere mai pregnant socializarea.

Umorul (lat. humor = umezeală) are un caracter specific prin soluţii neaşteptate, caraghioase poate produce ilaritate. Persoanele cu umor sunt acele persoane care prin comportare sau verbal prin anumite contexte declanşează râsul. Simţul umorului este influenţat de tradiţiile, cultura, istoria unui popor, sau diferă după poziţia pe scara ierarhiei sociale. Umorul diferă de asemenea după anumite perioade istorice, multe glume din trecut nemaifiind actuale, au pierdut efectul de a produce hazul. Umorul poate fi usturător prin satiră, ironie, batjocură, cinic, sau blând binevoitor, plin de înţelegere, autocritic.

    O definiţie pragmatică a umorului, ar fi tot ceea ce produce râsul este umor, acesta poate să fie un râs despre alte persoane, despre sine însuşi haz de necaz, râsul putând avea un caracter binevoitor, sau caustic, ucigător, distructiv.
    Umorul mai poate fi de un caracter literar, subtil, fin, care poate trece neobservat pe moment sau de anumite persoane lipsite de umor, sau anumite cunoştinţe.

In Germania umorul german de pe valea Rinului se împleteşte cu umorul evreiesc, fiind legate între ele fără a face putea distingere clară.

    Definiţia lui „Otto Julius Bierbaum” (scriitor german , 1865 - 1910) Umorul subliniază tăria şi slăbiciunea făcând totodată legătura între ele, umorul luând naştere în situaţiile de criză, neputinţă de a rezolva anumite probleme, râsul fiind provocat de soluţiile greşite de rezolvare a lor, păstrând mai departe voia bună şi optimismul.
    Sigmund Freud (1856–1939), psihoanalitic austriac, cacterizează umorul, precizând că râsul este o automângâiere şi că umorul nu este ceva care ne uşurează sufleteşte ca anecdotele sau glumele, ci umorul este ceva măreţ, înălţător o realizare deosebită a intelectului de triumf asupra narţismului a cărei trăsătură principală este producerea ilarităţii.
    Christopher Fry: "Umorul este refugiul din faţa deznădejdii"
    In anul 480 î.e.n. Xerxes I regele perşilor ameninţă in bătălia de la Thermopyle pe greci, eu am atâţi arcaşi că săgeţile lor vor întuneca soarele la care regele spartan Leonidas cu atât mai bine, atunci vom lupta în umbră, Leonidas va muri pe câmpul de luptă.